Dinamica populației și suferința animalelor

Dinamica populației și suferința animalelor

Cea mai mare parte a animalelor care trăiesc vreodată mor la scurt timp după ce au luat naștere, adesea în moduri dureroase și înfricoșătoare. Acest lucru se întâmplă deoarece strategiile de reproducere predominante au ca rezultat moartea celor mai multe animale în copilărie.

Dinamica populației este modul în care stau lucrurile, sau disciplina care studiază felul în care populații de ființe variază în timp, luând în considerare factorii care influențează creșterea și schimbararea compoziției acestora. Înțelegerea interacțiunii dintre acești factori ne oferă o imagine mai bună a cantității totale de suferință și de bunăstare în diferite populații de animale sălbatice și ne permite să elaborăm în mod eficient strategiile de acțiune necesare pentru a le ajuta.

Moartea și reproducerea sunt doi factori importanți în studiul dinamicii populației. Aceștia determină creșterea, declinul sau menținerea oricărei populații de animale sălbatice și pot afecta în mod semnificativ bunăstarea membrilor individuali ai acestor populații.Dinamica populației, împreună cu teoria istoriei vieții, ne poate spune câte animale mor în medie și câte supraviețuiesc în diferite etape ale vieții. Informația pe care o adunăm cu privire la morțile lor poate fi foarte utilă și revelatoare în chestiunea calității vieții animalelor non-umane.

Stategii de reproducere și moartea animalelor

Pentru a evalua cât de răspândită este suferința animalelor în sălbăticie, putem începe prin a lua în considerare modul în care variază populațiile în funcție de diferiți factori. Unul dintre factori este atunci când indivizii migrează din regiunile învecinate pentru a se alătura unei populații, crescând astfel dimensiunea totală și cerințele energetice ale acesteia, în timp ce populațiile din care au migrat acești indivizi sunt reduse ca dimensiune.

O populație este stabilă în timp atunci când numărul morților este echivalent cu cel al nașterilor. Cu alte cuvinte, animalele care au puțini urmași i sunt cele pentru care rata mortalității este relativ scăzută; cu atât mai mult la începutul vieții lor, până să apuce să se reproducă pentru prima oară, iar animalele care au un număr mare de urmași au, de obicei, rate mai mari de mortalitate infantilă.. Majoritatea animalelor are, de fapt, un număr imens de progenituri. De ce? Pentru că progeniturile lor mor în mod natural în masă, mai ales imediat după ce au luat ființă.
Populațiile scad sau cresc în timp, datorită modificărilor factorilor limitativi din mediul lor, cum ar fi disponibilitatea hranei sau prezența prădătorilor. O populație poate avea o perioadă de creștere atunci când unele dintre aceste limitări se schimbă. De exemplu, dacă o populație de prădători dispare, atunci indivizii pe care aceștia ar fi pradă în mod normal vor avea șanse mai mari de supraviețuire – mai mult de un descendent pe părinte poate supraviețui. Acest lucru va duce la creșterea constantă a populației lor până când se vor confrunta cu o altă limitare care le restrânge creșterea, cum ar fi disponibilitatea hranei. Chiar dacă în perioadele de creștere pot muri mai puține animale, generațiile viitoare vor suporta mai multe decese atunci când creșterea lor va fi din nou limitată, deoarece acum va exista atât un număr mai mare de adulți, cât și o creștere a ratei mortalității infantile – doar un singur descendent per părinte poate supraviețui din nou din cauza resurselor limitate.

Unele animale se reproduc prin faptul că au foarte puțini descendenți și au grijă de ei. Ele pot da naștere unui singur animal sau pot depune un singur ou de fiecare dată când se reproduc. Ele evită ratele ridicate de mortalitate investind mai multă energie în trăsături care le îmbunătățesc șansele de a-și transmite genele. Astfel de trăsături ar putea include îngrijirea parentală pentru a proteja și pregăti copiii pentru riscurile cu care se vor confrunta, o durată de viață mai lungă care le permite să se reproducă de mai multe ori și facultăți mentale mai mari care le sporesc șansele de a depăși provocările pe care le întâlnesc.

Din păcate, există foarte puține specii de animale care urmează această strategie. Unele animale, cum ar fi primatele antropoide mari, cetaceele (balene și delfini), urșii, elefanții și alte ierbivore, precum și unele animale, cum ar fi albatroșii, sunt astfel de strategi. Dar majoritatea copleșitoare a animalelor urmează o strategie diferită, care constă în a avea cât mai mulți descendenți.

Această strategie are un cost ridicat. Această strategie are un cost ridicat. Este posibil ca animalele care se reproduc în acest mod să nu aibă multe trăsături care îmbunătățesc supraviețuirea și care necesită o investiție mare de energie, în cazul în care compromisul este prea mare. De exemplu, este posibil ca o trăsătură care reduce șansele de reproducere să nu fie selectată, chiar dacă oferă un anumit avantaj de supraviețuire. Acest lucru se datorează faptului că strategia de reproducere maximizează reproducerea, nu supraviețuirea medie a indivizilor. Deoarece se reproduc în număr atât de mare și trebuie să facă aceste compromisuri, majoritatea acestor animale vor avea o viață foarte scurtă, cu puține șanse de a scăpa de a fi mâncate de vii, de a muri de foame sau de alte rele întâlnite la animalele sălbatice. Pentru că sunt probabil simțitoare, este posibil ca ele să sufere cel mai mult în timpul scurtei lor vieți.

Printre exemplele de animale care prezintă această strategie de reproducere se numără amfibienii și reptilele, ale căror ouă au dimensiuni de zeci, sute și, în cazul broaștei de trestie de zahăr, de peste 25.000.1 Anumite specii de pești, cum ar fi somonul de Atlantic, pot produce aproape 20.000 de ouă pe ambarcațiune, în timp ce alte specii comune de somon, cod și ton se reproduc cu milioane.2 Depunerea unui număr mare de ouă este, de asemenea, obișnuită în rândul nevertebratelor. De exemplu, printre crustacee, racii pot produce sute de ouă pe puiet,3 iar printre moluște, caracatițele se pot reproduce cu sute de mii. Nevertebratele terestre, inclusiv multe artropode, pot depune sute, mii și, în unele cazuri, milioane de ouă în același timp.4

Consecințele suferinței animalelor

Preponderența strategiilor de reproducerei ce rezultă progenituri are consecințe importante pentru suferința animalelor.5 Există motive întemeiate pentru a crede că că aceste animale au parte de mult mai multă suferință decât bună-stare pe parcursul vieții lor scurte. Deși unele dintre ele pot avea morți lipsite de durere datorită unei morți rapide, multe altele suferă groaznic din cauza unei morți prelungite, și mor când sunt încă foarte tinere. Acest lucru înseamnă că este posibil ca acestea să nu aibă ocazia de a trăi experiențe pozitive semnificative în viața lor; de fapt, este posibil ca ele să aibă doar câteva experiențe în plus față de experiența teribilă a morții.

Deoarece moartea lor este naturală și face parte din istoria vieții lor, s-ar putea să nu pară o problemă morală. Dar dacă ne gândim că ar trebui să ajutăm oamenii și animalele domestice atunci când acestea sunt rănite, nu pare rezonabil să tratăm animalele care trăiesc în sălbăticie în mod diferit doar din cauza locului în care trăiesc. O mulțime de dovezi arată că modul în care acestea experimentează răul nu este atât de diferit de modul în care oamenii experimentează răul și că este la fel de relevant din punct de vedere moral.

Acest lucru nu înseamnă că puținele animale care trăiesc până la vârsta adultă sunt în mod automat fericite și nu au nevoie de asistență. În multe cazuri, acești indivizi vor avea o viață care constă în suferințe prelungite din cauza unor factori precum boli, malnutriție și sete, condiții meteorologice, parazitism și prădători, răni și stres psihologic. Astfel, chiar dacă un animal supraviețuiește după copilărie, viața sa ar putea consta mai mult în suferință decât în plăcere. Dar chiar dacă animalele adulte ar avea o viață bună, experiențele de suferință ale unei populații tot ar depăși experiențele pozitive, din cauza numărului disproporționat de urmași care nu supraviețuiesc și care au o viață oribilă.

În plus, faptul că multe animale își încep viața foarte mici și subdezvoltate nu înseamnă că nu sunt sensibile. De exemplu, s-a demonstrat că peștii zebră adulți răspund la stimuli dăunători într-un mod care indică senzitivitate și că larvele de pește zebră răspund în mod similar cu adulții.6 Știm că majoritatea animalelor care trăiesc vreodată vor muri la scurt timp după ce au venit pe lume, deoarece, pentru majoritatea animalelor, nu există spațiu sau resurse pentru ca majoritatea urmașilor lor să supraviețuiască. În consecință, putem concluziona că, în natură, stările negative, precum durerea și suferința, prevalează asupra stărilor pozitive, precum fericirea și sațietatea interesului.

Acest lucru nu înseamnă că puținele animale care trăiesc până la vârsta adultă sunt în mod automat fericite și nu au nevoie de asistență. În multe cazuri, acești indivizi vor avea o viață care constă în suferințe prelungite din cauza unor factori precum boli, malnutriție și sete, condiții meteorologice, parazitism și prădători, răni și stres psihologic. Astfel, chiar dacă un animal supraviețuiește după copilărie, viața sa ar putea consta mai mult în suferință decât în plăcere. Dar chiar dacă animalele adulte ar avea o viață bună, experiențele de suferință ale unei populații tot ar depăși experiențele pozitive, din cauza numărului disproporționat de urmași care nu supraviețuiesc și care au o viață oribilă.

Toate populațiile de animale se confruntă cu multă suferință și moarte

Animalele care aparțin unor specii cu rate ridicate de supraviețuire în copilărie mor adesea înainte de a ajunge la maturitate. Chiar dacă dau naștere la un singur pui pe sezon de reproducere, frecvența reproducerii lor înseamnă că pot avea mulți pui pe parcursul vieții lor. Indiferent de obiceiurile lor de reproducere, pentru ca o populație să rămână stabilă, o medie de doar un singur descendent per părinte va supraviețui pentru a-și transmite genele prin reproducere.

Se spune adesea că numai animalele bătrâne și bolnave mor în sălbăticie, în timp ce animalele tinere și sănătoase au o viață fericită. Acest lucru este considerat pozitiv, deoarece moartea animalelor bătrâne și bolnave le scutește pe acestea de durerea și suferința pe care altfel le-ar suferi din cauza bolilor sau a altor prejudicii legate de vârstă. Cu toate acestea, dovezile sugerează că nu este așa. Mai jos sunt enumerate câteva exemple care arată că animalele tinere care supraviețuiesc în copilărie au mai multe șanse de a muri decât cele mai bătrâne.

În centrul a Superior National Forest din Minnesota, au fost monitorizate 209 căprioare cu coadă albă au fost observate din 1973 până în iarna 1983-1984; peste o treime dintre căprioare au murit în această perioadă și, atât pentru masculi, cât și pentru femele, căprioarele din acest studiu care au avut cele mai multe șanse de a muri au fost cele mai tinere căprioare, cele cu vârsta sub un an.7

Un alt studiu a analizat 439 de decese de elani din Isle Royale între 1950 și 1969. Decesele de viței au reprezentat 45% din totalul deceselor.8

Există cercetări documentate cu privire la numărul mare de decese care au loc în timpul iernii, atunci când densitatea populației unui grup de oi Soay din Scoția depășește 2,2 la hectar. Peste 90% dintre miei și 70% dintre puii de un an mor în aceste condiții, în comparație cu 50% dintre adulți.9

Acest lucru a fost observat și în cazul păsărilor. Un studiu a constatat că rata de mortalitate a juncilor cu ochi galbeni este cea mai mare în primul lor an.10

Desigur, aceste studii oferă date doar pentru câteva cazuri privind mortalitatea infantilă versus mortalitatea adulților în populațiile de animale sălbatice. Analiza noastră a problemei suferinței animalelor sălbatice se bazează pe numărul inevitabil de decese premature datorate strategiilor de reproducere predominante și pe probabilitatea ca aceste decese să fie dureroase sau înfricoșătoare, studiile de caz fiind utile pentru a exemplifica această problemă.


Lecturi suplimentare

Barbault, R. & Mou, Y. P. (1998) “Population dynamics of the common wall lizard, Podarcis muralis, insouthwestern France”, Herpetologica, 44, pp. 38-47.

Bjørkvoll, E.; Grøtan, V.; Aanes, S.; Sæther, B. E.; Engen, S. & Aanes, R. (2012) “Stochastic population dynamics and life-history variation in marine fish species”, The American Naturalist, 180, pp. 372-387 [accesat la 25.11.2019].

Boyce, M. S. (1984) “Restitution of r- and K–selection as a model of density-dependent natural selection”, Annual Review of Ecology and Systematics, 15, pp. 427-447 [accesat la 15.02.2014].

Clarke, M. & Ng, Y.-K. (2006) “Population dynamics and animal welfare: Issues raised by the culling of kangaroos in Puckapunyal”, Social Choice and Welfare, 27, pp. 407-422.

Cody, M. (1966) “A general theory of clutch size”, Evolution, 20, pp. 174-184 [accesat la 13.03.2014].

Coulson, T.; Tuljapurkar, S. & Childs, D. Z. (2010) “Using evolutionary demography to link life history theory, quantitative genetics and population ecology”, Journal of Animal Ecology, 79, pp. 1226-1240 [accesat la 14.10.2019].

Dawkins, R. (1995) “God’s utility function”, Scientific American, 273, pp. 80-85.

Dempster, J. (2012) Animal population ecology, Amsterdam: Elsevier.

Horta, O. (2010) “Debunking the idyllic view of natural processes: Population dynamics and suffering in the wild”, Télos, 17, pp. 73-88 [accesat la 13.01.2013].

Horta, O. (2015) “The problem of evil in nature: Evolutionary bases of the prevalence of disvalue”, Relations: Beyond Anthropocentrism, 3, pp. 17-32 [accesat la 06.11.2015].

Jenouvrier, S.; Péron, C. & Weimerskirch, H. (2015) “Extreme climate events and individual heterogeneity shape life‐history traits and population dynamics”, Ecological Monographs, 85, pp. 605-624.

Leopold, B. D. (2018) Theory of wildlife population ecology, Long Grove: Waveland.

Lomnicki, A. (2018) “Population ecology from the individual perspective”, in DeAngelis, D. L. & Gross, L. J. (eds.) Individual-based models and approaches in ecology, New York: Chapman and Hall, pp. 3-17.

Murray, B. G., Jr. (2013) Population dynamics: Alternative models, Amsterdam: Elsevier.

Ng, Y.-K. (1995) “Towards welfare biology: Evolutionary economics of animal consciousness and suffering”, Biology and Philosophy, 10, pp. 255-285.

Parry, G. D. (1981) “The meanings of r- and K- selection”, Oecologia, 48, pp. 260-264 [accesat la 15.02.2013].

Phillips, B. L.; Brown, G. P. & Shine, R. (2010) “Life‐history evolution in range‐shifting populations”, Ecology, 91, pp. 1617-1627.

Pianka, E. R. (1970) “On r- and K-selection”, The American Naturalist, 104, pp. 592-597 [accesat la 20.02.2013].

Pianka, E. R. (1972) “r and K selection or b and d selection?”, The American Naturalist, 106, pp. 581-588 [accesat la 11.12.2013].

Reznick, D.; Bryant, M. J. & Bashey, F. (2002) “r-and K-selection revisited: The role of population regulation in life-history evolution”, Ecology, 83, pp. 1509-1520.

Rockwood, L. L. (2015 [2006]) Introduction to population ecology, 2nd ed., Hoboken: Wiley-Blackwell.

Roff, D. A. (1992) Evolution of life histories: Theory and analysis, Dordrecht: Springer.

Rolston, H., III (1992) “Disvalues in nature”, The Monist, 75, pp. 250-278.

Royama, T. (2012) Analytical population dynamics, Dordrecht: Springer.

Sæther, B. E.; Coulson, T.; Grøtan, V.; Engen, S.; Altwegg, R.; Armitage, K. B.; Barbraud, C.; Becker, P. H.; Blumstein, D. T.; Dobson, F. S. & Festa-Bianchet, M. (2013) “How life history influences population dynamics in fluctuating environments”, The American Naturalist, 182, pp. 743-759 [accesat la 11.07.2019].

Sagoff, M. (1984) “Animal liberation and environmental ethics: Bad marriage, quick divorce”, Osgoode Hall Law Journal, 22, pp. 297-307 [accesat la 12.01.2016].

Schaffer, W. M. (1974) “Selection for optimal life histories: The effects of age structure”, Ecology, 55, pp. 291-303.

Schmickl, T. & Karsai, I. (2010) “The interplay of sex ratio, male success and density-independent mortality affects population dynamics”, Ecological Modelling, 221, pp. 1089-1097.

Stearns, S. C. (1976) “Life history tactics: A review of the ideas”, Quarterly Review of Biology, 51, pp. 3-47.

Stearns, S. C. (1992) The evolution of life histories, Oxford: Oxford University Press.

Tomasik, B. (2013) “Speculations on population dynamics of bug suffering”, Essays on Reducing Suffering, Jun 11 [accesat la 13.04.2019].

Tomasik, B. (2015a) “The importance of wild-animal suffering”, Relations: Beyond Anthropocentrism, 3, pp. 133-152 [accesat la 20.11.2015].

Tomasik, B. (2015b) “Estimating aggregate wild-animal suffering from reproductive age and births per female”, Essays on Reducing Suffering, Nov 28 [accesat la 05.07.2019].

Tuljapurkar, S. (2013) Population dynamics in variable environments, Dordrecht: Springer.

Vandermeer, J. H. & Goldberg, D. E. (2013 [2003]) Population ecology: First principles, 2nd ed., Princeton: Princeton University Press.


Note

1 Rastogi, R. K.; Izzo-Vitiello, I.; Meglio, M.; Matteo, L.; Franzese, R.; Costanzo, M. G.; Minucci, S.; Iela, L. & Chieffi, G. (1983) “Ovarian activity and reproduction in the frog, Rana esculenta”, Journal of Zoology, 200, pp. 233-247.

2 Zug, G. R. (1993) Herpetology: An introductory biology of amphibians and reptiles, San Diego: Academic Press. Junk, W. J. (1997) The Central Amazon floodplain: Ecology of a pulsing system. Berlin: Springer. Tyler, M. J. (1998) Australian frogs, London: Penguin.

3 Baum, E. T. & Meister, A. L. (1971) “Fecundity of Atlantic Salmon (Salmo salar) from two Maine rivers”, Journal of the Fisheries Research Board of Canada, 28, pp. 764-767. Hapgood, F. (1979) Why males exist, an inquiry into the evolution of sex, New York: Morrow. Hinckley, S. (1987) “The reproductive biology of walleye pollock, Theragra chalcogramma, in the Bering Sea, with reference to spawing stock structure”, Fishery Bulletin, 85, pp. 481-498. Boyle, P. & Rodhouse, P. (2005) Cephalopods: Ecology and fisheries, Oxford: Blackwell. Kozák, P.; Buřič, M. & Policar, T. (2006) “ The fecundity, time of egg development and juvenile production in spiny-cheek crayfish (Orconectes limosus) under controlled conditions ”, Bulletin français de la pêche et de la disciculture, 380-381, pp. 1171-1182 [accesat la 14.11.2019]

4 Brueland, H. (1995) “Highest lifetime fecundity”, in Walker, T. J. (ed.) University of Florida book of insect records, Gainesville: University of Florida, pp. 41-43 [accesat la 16.11.2019].

5 Overall, the distinction between these two strategies of emphasis on survival versus maximal reproduction has traditionally been referred to as K-selection and r-selection, although these terms are not used that much today. The reason for this terminology of K-selection and r-selection is that in the common equations used to estimate how populations vary through time, the variable referring to the number of offspring is usually named “r,” while the variable that refers to the carrying capacity of the environment, that is, how many individuals can survive in the ecosystem, is usually named “K”. Accordingly, “r” stands for “rate”, while “K” stands for the German word “Kapazität” (capacity). Ecuația poate fi simplificată astfel: dN/dt=rN (1- N/K), unde N reprezintă numărul inițial de indivizi ai populației, iar t reprezintă timpul la care măsurăm variația populației. Verhulst, P.-F. (1838) “ Notice sur la loi que la population poursuit dans son accroissement ”, Correspondance mathématique et physique, 10, pp. 113-121.

One reason why these terms are no longer used much is because they are associated with a wider theory that made other claims concerning how the lives of the animals classified as K-strategists and r-strategists are, especially concerning their life histories. According to this wider theory, r-strategists would tend to live short lives, be generalists, have small sizes, reproduce at an early age, prevail in unstable ecosystems, and have density-independent survival rates, among other features; while K-strategists would tend to live long lives, be specialists, have large sizes, reproduce at an older age, prevail in stable ecosystems, and have density-dependent mortality rates. There is contradictory evidence to some of the claims of the theory.

6 Hurtado-Parrado, C. (2010) “Neuronal mechanisms of learning in teleost fish”, Universitas Psychologica, 9, pp. 663-678 [accesat la 13.05.2019]. Lopez-Luna, J.; Al-Jubouri, Q.; Al-Nuaimy, W. & Sneddon, L. U. (2017a) “Reduction in activity by noxious chemical stimulation is ameliorated by immersion in analgesic drugs in zebrafish”, Journal of Experimental Biology, 220, pp. 1451-1458 [accesat la 19.08.2019]. Lopez-Luna, J.; Al-Jubouri, Q.; Al-Nuaimy, W. & Sneddon, L. U. (2017b) “Impact of stress, fear and anxiety on the nociceptive responses of larval zebrafish”, PLOS ONE, 12 (8) [accesat la 14.10.2019]. Lopez-Luna, J.; Al-Jubouri, Q.; Al-Nuaimy, W. & Sneddon, L. U. (2017c) “Impact of analgesic drugs on the behavioural responses of larval zebrafish to potentially noxious temperatures”, Applied Animal Behaviour Science, 188, pp. 97-105. Lopez-Luna, J.; Canty, M. N.; Al-Jubouri, Q.; Al-Nuaimy, W. & Sneddon, L. U. (2017) “Behavioural responses of fish larvae modulated by analgesic drugs after a stress exposure”, Applied Animal Behaviour Science, 195, pp. 115-120.

7 The annual survival rate for deers under 1 year old was 0.31, for females between 1 and 2 years old it was 0.80, for males between 1 and 2 years old it was 0.41, for females older than 2 years it was 0.79, and for males over 2 years it was 0.47. Nelson, M. E. & Mech, L. D. (1986) “Mortality of white-tailed deer in Northeastern Minnesota”, Journal of Wildlife Management, 50, pp. 691-698.

8 Wolfe, M. L. (1977) “Mortality patterns in the Isle Royale moose population”, American Midland Naturalist, 97, pp. 267-279 [accesat la 31.05.2014].

9 Clutton-Brock, T. H.; Price, O. F.; Albon, S. D. & Jewell, P. A. (1992) “Early development and population fluctuations in Soay sheep”, Journal of Animal Ecology, 61, pp. 381-396 [accesat la 12.05.2014]. While there may be more adults than lambs and yearlings, the findings of this study are incongruent with the widely held belief that animals in the wild are generally old and sick when they die.

10 Sullivan, K. A. (1989) “Predation and starvation: Age-specific mortality in juvenile juncos (Junco phaenotus)”, Journal of Animal Ecology, 58, pp. 275-286 [accesat la 29.05.2014].