De ce ar trebui să acordăm considerație morală indivizilor mai degrabă decât speciilor

De ce ar trebui să acordăm considerație morală indivizilor mai degrabă decât speciilor

Se crede adesea că speciile ar trebui să fie luate în considerare și conservate pentru că au un anume fel de valoare intrinsecă, o valoare care nu are legătură cu ceea ce este în interesul indivizilor care sunt membrii ai speciei. Se poate argumenta că ar trebui susținută conservarea speciilor pentru că apărarea speciilor înseamnă apărarea tuturor membrilor speciei. Dar dacă oferim considerație morală intereselor animalelor, atunci respingem drepturile unei specii ca întreg și oferim respect doar ființelor simțitoare individuale.

Specia este o entitate abstractă, lipsită de experiențe și, prin urmare, nu poate fi nedreptățită la fel ca indivizii simțitori. Doar indivizii pot avea experiențe negative sau pozitive și sunt, prin urmare, cei pe care ar trebui să-i respectăm. Încercarea de a conserva o specie nu ar fi rea dacă aceast lucru nu ar face rău nimănui. Problema apare doar atunci când respectarea unei specii presupune nerespectarea indivizilor simțitori. Această problemă poate fi observată în intervenții ecologice uzuale făcute cu scopul de a conserva o specie cu un anume set de caracteristici, în detrimentul unor indivizi simțitori care nu prezintă trăsăturile dorite.

Spre exemplu, rața cu cap alb (Oxyura leucocephala) este considerată o specie amenințată în Europa de Sud. Încrucișarea acesteia cu rața rumenă (Oxyura jamaicensis), o specie comună de rață care nu este nativă Europei, dă naștere la rațe hibride. Trăsătura specifică, aceea de a avea capul alb, este mai puțin răspândită la rața hibridă. S-au întreprins intervenții ecologice pentru a conserva rața cu cap alb prin uciderea rațelor rumene și a celor hibride.

Predominanța raței rumene nu reprezintă un pericol pentru ecosistem, deoarece funcția ecologică a rațelor rumene și a celor cu cap alb este identică. Scopul acestei intervenții a fost cel de a promova biodiversitatea, indiferent de efectul negativ pe care această intervenție îl are asupra vieților indivizilor simțitori care sunt afectați de aceasta. S-ar putea părea, la prima vedere, că intervenția reduce de fapt biodiversitatea prin uciderea tuturor rațelor rumene din regiune, dar scopul este de a conserva existența rațelor cu cap alb, care sunt pe cale de dispariție. Rațele rumene sunt abundente în alte părți ale lumii, în special în alte părți, în special în habitatele lor naturale, în America de Nord și de Sud.

Un alt exemplu de anihilare a unei specii într-o zonă pentru a conserva o altă specie este cel al veverițelor gri, care sunt ucise în Marea Britanie pentru a le conserva pe cele roșii. Datorită faptului că se adaptă mai ușor și au rate de supraviețuire mai mari, veverițele gri (care au fost aduse aici de către oameni) ar putea fi contribuit la dispariția veverițelor roșii, care sunt mai puțin rezistente, în anuminte zone. Dacă ne interesează bună-starea indivizilor cu conștiență, iar ființelor conștiente li se face un rău prin faptul că sunt omorâte, atunci uciderea unor indivizi cu conștiență pentru a crește numărul unor indivizi din altă specie nu este acceptabilă. Situația în care nu există rațe cu cap alb și veverițe roșii, sau în care numărul lor este redus, nu poate fi considerat mai rău din punct de vedere moral decât cel în care speciile acestea sunt la fel de comune ca și cele ale rațelor rumene și ale veverițelor gri. Specia nu are noțiunea de bunăstare, prin urmare, conservarea unei specii în detrimentul unor indivizi cu conștiență aparținând altei specii nu este o alegere morală, conform perspectivei non-speciste.

Concepții speciste

Alte apărări ale conservării speciilor presupun că se vor pierde cunoștințe empirice atunci când speciile dispar, că generațiile următoare nu vor putea avea contact cu aceste specii și că frumusețea biodiversității nu va mai putea fi trăită. Toate acestea sunt argumente slabe. Dacă biodiversitatea este valoroasă prin ea însăși, atunci trebuie să fie valoroasă indiferent de ce beneficii aduce ființelor umane sau de alt tip, iar acestea sunt toate argumente legate de beneficiile umane ale conservării speciilor. Acest lucru face ca aceste apărări să fie antropocentrice.

La început, s-ar putea părea că nu este nimic în neregulă cu aceste motive. Într-adevăr, nu este greșit în aprecierea frumuseții naturii, în a vrea să extindem cunoașterea științifică pe care biodiversitatea ne-o oferă și în a vrea să conservăm aceste lucruri pentru generații viitoare. Cel puțin, nu atunci când făcând aceste lucruri vătămăm animale, pentru că atunci devin inacceptabile. Dacă acceptăm perspectiva antropocentrică, atunci mai mult ca sigur acceptăm conservarea biodiversității cu orice preț, chiar dacă ființe non-umane îl plătesc, cu credința că interesele umane (estetice, științifice, culturale, etc.) ar trebui să fie mai presus decât interesele celorlalte animale. Aceasta este o concepție specistă care ar trebui să fie respinsă deoarece nu există raționament logic care să justifice această discriminare față de animale care nu sunt umane.

O altă problemă este faptul că această perspectivă presupune decizii arbitrare din punct de vedere moral în ceea ce privește conservarea speciilor. O prezumție comună este că valoarea unei specii este invers proporțională cu mărimea populației acesteia, ceea ce ar însemna că membrii unei specii pe cale de dispariție sau rare ar trebui să aibă considerație față de membrii acelor specii cu populații mai mari. Dar simpatia unei părți considerabile a publicului, inclusiv a multor ecologiști, se îndreaptă în altă direcție. În practică, se presupune adesea că trebuie să conservăm anumite specii și să ignorăm alte specii, chiar dacă sunt pe cale de dispariție. Suporterii conservării (unor specii) adesea evaluează specii diferite în mod diferit. Adesea, anumite specii sunt considerate mai valoroase decât altele pur și simplu pentru că oamenii le plac mai mult, nu pentru că ar prezenta trăsături relevante din punct de vedere moral. Motivele pentru care oamenii preferă unele specii sunt diverse: indivizii sunt mari (ex. elefanți), frumoși (ex. girafe), sau foarte asemănători oamenilor (ex. cimpanzei). Prin urmare, conservarea animalelor care nu-i interesează foarte mult pe oameni, cum ar fi mici nevertebrate ca insectele și păianjenii, nu sunt luate serios în calcul. Se fac excepții uneori pentru nevertebrate care sunt considerate atrăgătoare, cum ar fi fluturii.

Cu toate acestea, mărimea, frumusețea și relevanța față de oameni sunt la fel de lipsite de relevanță din punct de vedere moral. Toate aceste ființe sunt conștiențe și pot, prin urmare, să fie afectate de ceea ce li se întâmplă în feluri care sunt semnificative din punct de vedere moral: li se pot aduce prejudicii sau beneficii, indiferent de aspectul fizic sau de asemănarea cu ființe umane. Dacă există motive plauzibile pentru a conserva specii, acestea vor fi negreșit legate de bunăstarea animalelor.

Speciile nu sunt indivizi

S-au făcut unele argumente pentru respectarea speciilor bazate pe diverse motive. Unii teoreticieni au argumentat că speciile nu sunt simple agregate de indivizi, ci mai degrabă, procese vitale inrinseci.1 Conform acestui argument, speciile trebuie să fie conservate ca toate celelalte vietăți sau procese, independent de interesele membrilor lor. Există motive puternice pentru a contesta această poziție. Unul este acela că este dubios să privim speciile ca pe niște procese vitale. Pentru ca o entitate să fie vie, aceasta trebuie să exemplifice, cel puțin în principiu, anumite fenomene biologice, cum ar fi creșterea, reproducerea, răspunsul la stimuli, etc.; trebuie să îndeplinească anumite funcții vitale. Organismele individuale au capacitatea de a îndeplini asemenea funcții. Spre deosebire de ele, speciile nu au această capacitate. Prin urmare, dacă nu ne gândim la această concepție strict din punct de vedere metaforic, nu se poate susține că speciile ar fi procese vitale. Mai presus de acest lucru, chiar dacă ar fi adevărat că speciile ar fi procese vitale, tot ar trebui să punem la îndoială relevanța morală a simplului fapt de a fi viu.

Pledoaria ecocentristă pentru conservarea speciilor

Conform teoriei ecologiste numite ecocentrism, elementele valoroase ale naturii constau în ecosisteme în întregimea lor. Am putea crede că se poate deduce de aici că suporterii ecocentrismului cred că speciile ar trebui respectate pentru că sunt considerate entități holistice cu valoare intrinsecă. Cu toate acestea, liderii ecocentrismului susțin o altă perspectivă.2 Aceștia susțin că speciile trebuie să fie conservate deoarece au o valoare indirectă în conservarea a celui ce e cu adevărat valoros pentru ei, și anume, ecosistemele. Ceea ce înseamnă că. pentru ecocentriști, valoarea unei specii va fi legată de măsura în care aceasta contribuie la stabilitatea ecosistemelor, iar conservarea oricărui individ trebuie să fie favorizată sau nu conform acestor doi factori: densitatea populației și funcția ecologică. Multe probleme reies din această perspectivă, deoarece presupune că speciile care îndeplinesc anumite funcții ecologice în ecosistem ar trebui să predomine considerația morală în defavoarea celor care nu le îndeplinesc. Dar păsarea față de bunăstarea animalelor presupune a avea grijă de acei indivizi care pot avea experiențe pozitive și negative (indivizi cu conștiență), nu doar de animale care-și deservesc mediul înconjurător într-un anumit fel. Teoria ecocentristă poate nu numai să presupună că un anumit individ nu ar trebui ‘conservat’, dar și că eliminarea lui este de dorit atunci când dacă i s-ar permite să trăiască, le-ar fi afectate țelurile ecocentriștilor. Astfel se explică motivul pentru care ecocentriștii pot sprijini uciderea animalelor de dragul recondiționării unor anume ecosisteme.

Acceptarea viziunii ecocentriste ne-ar aduce în situații în care ființe simțitoare sunt ucise pentru a conserva o anumită specie de ființe lipsite de conștiență (cum ar fi specii de plante) sau alte elemente ale ecosistemelor.3

Anumite intervenții ecologice tipice care au loc în natură reflectă concepții ecocentriste. Unele intervenții își propun să reducă nivelul populației anumitor specii prin uciderea animalelor care nu se ‘încadrează’ în ecosistem,4 sau prin introducerea în ecosistem a altor animale care reduc populațiile prădătoare prin prădat sau vătămări asemănătoare.5 În ciuda suferinței și morții indivizilor cu conștiență asociate acestor intervenții, acțiunile acestea sunt considerate de ecocentriști drept benefice, pentru că promovează stabilitatea ecosistemelor actuale, sau a unor tipuri de ecosisteme dezirabile. Acest tip de intervenție ar trebui respins din următoarele motive:

(a) indivizii simțitori au interese relevante din punct de vedere moral, care constau în a supraviețui și a nu fi vătămate;

(b) interesele de a supraviețui și de a nu fi vătămate nu variază în funcție de densitatea populației sau de funcția ecologică a unei specii;

(c) acest punct de vedere ar presupune că eradicarea speciei umane de dragul copacilor Baobab ar fi acceptabilă. La urma urmei, specia umană este suprapopulată și nu are funcții ecologice benefice, ci este chiar dăunătoare țelurilor ecologiștilor.

Se poate presupune că majoritatea oamenilor ar fi îngroziți de acest ultim punct de vedere. Astfel se evidențiază faptul că perspectiva conform căreia respectul trebuie acordat speciilor în baza funcției lor ecologice și a impactului asupra ecosistemului este dubioasă. În plus, arată de ce asemenea concepții sunt subordonate antropocentrismului (oamenii și adesea animalele lor domestice preferate sunt cumva scutite de condiția de a fi utile din punct de vedere ecologic) și de ce ecocentriștii au considerație subiectivă nu numai pentru indivizi, ci și pentru speciile pe care intenționează să le conserve.


Lecturi suplimentare

Callicott, J. B. (1993) “On the intrinsic value of nonhuman species”, in Armstrong, S. & Botzler, R. (eds.) Environmental ethics: Divergence and convergence, New York: McGraw-Hill, pp. 66-70.

Czech, B.; Devers, P. K. & Krausman, P. R. (2001) “The relationship of gender to species conservation attitudes”, Wildlife Society Bulletin, 29, pp. 187-194.

Eckersley, R. (1992) Environmentalism and political theory: Toward an ecocentric approach, Albany: State University of New York.

Gunnthorsdottir, A. (2001) “Physical attractiveness of an animal species as a decision factor for its preservation”, Anthrozoös, 14, pp. 204-215.

Kellert, S. R. (1985) “Social and perceptual factors in endangered species management”, Journal of Wildlife Management, 49, pp. 528-536.

Maftei, M. (2014) “What anti-speciesism isn’t”, Medium, Jun. 26 [accesat la 01.07.2014].

Rolston, H., III (1986) Philosophy gone wild: Essays in environmental ethics, Buffalo: Prometheus.

Rolston, H., III (1987) Environmental ethics: Duties to and values in the natural world, Philadelphia: Temple University Press.

Rolston, H., III (1999) “Respect for life: Counting what Singer finds of no account”, in Jamieson, D. (ed.) Singer and his critics, Oxford: Blackwell, pp. 247-268.

Rossow, L. M. (1981) “Why do species matter?”, Environmental Ethics, 3, pp. 101-102.

Vinding, M. (2014) A Copernican revolution in ethics, Los Gatos: Smashwords [pp. 25-26, accesat la 01.07.2014].

Warren, M. A. (2000) Moral status: Obligations to persons and other livings things, Oxford: Oxford University Press.


Note

1 Johnson, L. E. (1995) “Species: On their nature and moral standing”, Journal of Natural History, 29, pp. 843-849.

2 Callicott, J. B. (1980) “Animal liberation: A triangular affair”, Environmental Ethics, 2, pp. 311-338.

3 Some supporters of these position may be found in Johnson, L. (1991) A morally deep world: An essay on moral significance and environmental ethics, New York: Cambridge University Press; Rolston, H., III (1985) “Duties to endangered species”, BioScience, 35, pp. 718-726.

4 Shelton, J.-A. (2004) “Killing animals that don’t fit in: Moral dimensions of habitat restoration”, Between the Species, 13 (4) [accesat la 03.03.2013].

5 Horta, O. (2010) “The ethics of the ecology of fear against the nonspeciesist paradigm: A shift in the aims of intervention in nature”, Between the Species, 13 (10), pp. 163-187 [accesat la 13.03.2013].