Ecologiști adesea susțin că ar trebui să ne pese mai mult de ecosisteme și de biocenoză și că trebuie să fim pregătiți să sarcrificam indivizii de dragul de a le proteja. Biocenoza este suma tuturor entităților dintr-o zonă sau dintr-un ecosistem. Ecosistemele constau în biocenoze și diverse entități care nu sunt vii (factori abiotici), dar care sunt prezente în zonele în care acestea viețuiesc și cu care interacționează. Grupurile de indivizi și ecosistemele sunt diferite de indivizii simițitori din mai multe privințe. Cea mai importantă diferență este faptul că doar cele din urmă au simțământ. Ideea conform căreia ecosistemele primează este asemănătoare celor care susțin că speciile sau ființele vii contează mai degrabă decât indivizii cu simțământ.
Baza filozofică a acestei poziții este cunoscută sub numele de holism etic. Conform acestui principiu, “binele” întregului grup este mai important decât interesele unei părți din grup. Dar cum poate fi identificat “binele” intr-o astfel de situație? Aldo Leopold susținea că: “Un lucru este corect atunci când tinde să păstreze integritatea, stabilitatea și frumusețea unei comunități biotice. Dar este greșit când tinde opusul”.1 Adică “răul” este determinat nu prin dauna pe care o aduce indivizilor, ci prin modul în care schimbă ecosistemul din care aceștia fac parte.
Am putea crede că ecocentrismul înseamnă respectarea ecosistemului cu scopul de a proteja ființele care fac parte din acesta. Dar se pare că nu este așa. Conform econcentrismului, trebuie să respectăm ecosistemele, indiferent de aportul pe care acestea l-ar putea avea asupra vieților indivizilor care trăiesc în el. “Integritatea, stabilitatea și frumusețea” ecositemelor nu este apărată de cei care susțin această idee nu pentru că ar fi ea în avantajul ființelor simțitoare, ci pentru că ecosistemele sunt considerate valoroase prin însăși natura lor. Cu alte cuvinte, ar trebui să apărăm integritatea ecosistemelor indiferent dacă este în folosul sau în detrimentul celor care locuiesc în ele. Mai mult, această abordare susține că ar trebui să fim dispuși să ignorăm interesele oamenilor și a celorlalte animale, oricând apare riscul conservării ecosisyemelor în forma lor actuală sau ideală. .
Ceea ce contează atunci când determinăm dacă cineva sau ceva este vrednic de respect este posibilitatea ca ale individ să fie afectat pozitiv sau negativ de acțiunile noastre. Iar acest lucru se poate întâmpla doar dacă acel individ are capacitatea de a avea trăiri pozitive sau negative. Indivizii pot avea trăiri, pe când ecosistemele și biocenozele nu pot.
susținea că ecosistemele sunt entități vii cu interese morale semnificative, deoarece au “un interes general în funcționarea integrală a proceselor lor de viață per ansamblu”,2 la fel ca alte entități vii, inclusiv oamenii. Însă această afirmație este derutantă, pentru că deși este adevărat că ființele simțitoare au un asemenea interes, în au doar indirect, atât timp cât a funcționa integral în sistem le permite să aibă trăiri pozitive. Dacă am fi privați de capacitatea de a avea trăiri pozitive (cum ar fi cazul în care intrăm ireversibil în stadiu de comă vegetativă), atunci chiar dacă nu s-ar schimba felul în care ne funcționează procesele noastre vitale, interesul nostru în a ne continua viața ar dispărea. Prin urmare, o entitate care nu poate avea trăiri pozitive sau negative nu poate avea interese morale relevante și nu poate fi o entitate care să fie luată în calcul din considerente morale.
O altă problemă în abordarea holistică sau ecocentristă este deasemeni împărtășită de principiile care susțin că toate entitățile și speciile vii, nu doar cele cu simțământ, trebuie luate în calcul. Dacă ar fi să ne luăm după această afirmație, atunci at trebui să luăm parte la scenarii morale inacceptabile care ar presupune vătămarea indivizilor de dragul întregului. Conform acestei viziuni, ar trebui să dăm întâietate “integrității, stabilității și frumuseții comunității biotice”, de fiecare dată când se pune în pericol binele ecosistemului, chiar dacă vătămăm indivizii din care este constituit ecosistemul, fie ei oameni sau nu.
Dar aceste consecințe sunt inacceptabile dintr-un punct de vedere moral care ia în considerare trăirile pozitive și negative și prin extensie indivizii cu simțământ. Exemple de consecințe de neacceptat se pot observa în intervenții ecologice asupra proceselor naturale care aduc echilibrul ecologic cauzând daune mari multor animale non-umane. Asemenea intervenții au loc des. Avem câteva exemple în programele de restaurare ecologică3 și de management de mediu a așa-ziselor “specii invazive”.
Să ne imaginăm pentru o clipă un exemplu de dilemă pentru “stabilitatea comunității biotice”. Să presupunem că existența unei anumite plante într-un ecosistem anume este amenințată de așa-zisa „pășunare excesivă” a căprioarelor. O abordare ecocentristă ar fi să reducem populația de căprioare pentru a promova conservarea plantei și de a menține sau de a crea stabilitate în ecosistem.4 Adică ar trebui să intervenim în procesele naturale și să ucidem animalele simțitoare pentru a păstra stabilitatea ecosistemului.
Conform acestei abordări, ar trebui să ducem la capăt asemenea intervenții care dăunează unor indivizi nu pentru că stabilitatea ecosistemului poate fi importantă în viața altor animale cu simțământ, ci deoarece stabilitatea ecosistemului este bună prin însăși natura ei.
Tocmai am văzut cum ecocentrismul presupune rănirea unor indivizi prin intervenții asupra naturii pentru bunăstarea ecosistemului. Dar atunci când bunăstarea unui ecosistem este amenințată de oameni, susținătorii acestei forme de intervenție nu se înghesuie să-i eradicheze pe oameni. Deci cei mai mulți adepți ai ecocentrismului sunt de acord cu efectele abordării acesteia asupra animalelor, dar cu o excepție vizibil antropocentristă. Este ironic, dat fiind faptul că specia umană are cele mai mari efecte adverse asupra ecosistemelor. Susținătorii acestui principiu cred că interesele umane ar trebui să preceadă asupra stabilității ecosistemelor. Astfel se evidențiază și a patra problemă a abordării holiste, care este una bivalentă. Pe de o parte, avem o discrepanță între principii holiste și practicile ecocentriste de zi-cu-zi. Dacă binele întregului este mai important ca cel al indivizilor, atunci în cazul unui conflict, interesele umane ar trebui să fie ignorate de dragul ecosistemelor. Cu toate acestea, oricând binele ecosistemelor se bate cap-în-cap cu interesele umane, mai toți ecocentriștii preferă interesele umane.5 Avem o contradicție clară. Dacă acordăm prioritate intereselor umane, atunci nu mai menținem abordarea ecocentrică.
Un lucru evident în această discrepanță și care ajută la explicarea ei este baza antropocentrică a acesteia. (A se observa că deși antropocentrismul explică discrepanța, nu o justifică.) Motivul pentru care suntem îndrumați spre această discrepanță este acela că, la un moment dat, ecologiștii care au această abordare fac prezumția că interesele umane trebuie să fie prioritare în orice dezbatere morală. Cu alte cuvinte, refuză să ia holismul serios. Altfl, ar trebui să acceptăm sacrificarea oamenilor spre binele întregului, așa cum o facem pentru animale non-umane.6
Cea mai mare problemă cu această abordare7 este faptul că nu justifică faptul că se trage o linie morală între oameni și animale non-umane. Așa se arată faptul că abordarea ecocentristă, chiar și atunci când este susținută de campionii săi de vază, ajunge să fie subordonată intereselor umane.
Luat la rost, ecocentrismul devine inseparabil de antropocentrism, iar ulterior este o altă față a acestui principiu.
Să nu uităm faptul că ecosistemele variază mereu din motive ecologice. S-a întâmplat mereu de-a lungul istoriei. De aici deducem faptul că stabilitatea ecosistemelor nu va fi menținută decât prin intervenții semnificative asupra felului în care acestea funcționează. După cum am văzut, multe politici ecocentriste intervin. Dar dacă intervenim, atunci ar trebui s-o facem cu un alt țel decât cel de a conserva ecosistemul.
Cu alte cuvinte, decât să intervenim în natură pentru a conserva ecosistemele așa cum sunt acum prin metode care le dăunează animalelor și să oprim diversele schimbări care ar putea surveni, ar trebui să intervenim cu scopul de a ajuta ființele simțitoare care trăiesc în natură. Date fiind necazurile cu care se confruntă adesea animalele non-umane în sălbăticie, intervenția de dragul animalelor simțitoare este ceva ce s-ar dovedi cu adevărat folositor. Ar contrasta clar cu daunele cauzate de intervenția motivată de conservaționiștii ecocentriști care nu iau ființele simțitoare în calcul.
Baxter, B. H. (1996) “Ecocentrism and persons”, Environmental Values, 5, pp. 205-219.
Callicott, J. B. (1989) In defense of the land ethic: Essays in environmental philosophy, Albany: State University of New York Press.
Callicott, J. B. (1999) Beyond the land ethic: More essays in environmental philosophy, Albany: State University of New York Press.
Crisp, R. (1998) “Animal liberation is not an environmental ethic: A response to Dale Jamieson”, Environmental Values, 7, pp. 476-478.
Eckersley, R. (1992) Environmentalism and political theory: Toward an ecocentric approach, Albany: State University of New York.
Fieser, J. (1993) “Callicott and the metaphysical basis of ecocentric morality”, Environmental Ethics, 15, pp. 171-180.
Fox, W. (1995) Toward a transpersonal ecology: Developing new foundations for environmentalism, Albany: State University of New York.
Hargrove, E. C. (ed.) (1992) The animal rights/environmental ethics debate: The environmental perspective, Albany: State University of New York.
Hettinger, N. & Throop, B. (1999) “Refocusing ecocentrism”, Environmental Ethics, 21, pp. 3-21.
Horta, O. (2010) “The ethics of the ecology of fear against the nonspeciesist paradigm: A shift in the aims of intervention in nature”, Between the Species, 13 (10), pp. 163-187 [accesat la 03.03.2013].
Johnson, E. (1981) “Animal liberation versus the Land Ethic”, Environmental Ethics, 3, pp. 265-273.
Schmidtz, D. & Willott, E. (2002) Environmental ethics: What really matters, what really works, New York: Oxford University Press.
Wade, M. L. (1990) “Animal liberationism, ecocentrism, and the morality of sport hunting”, Journal of the Philosophy of Sport, 17, pp. 15-27.
Warren, M. A. (2000) Moral status: Obligations to persons and other livings things, Oxford: Oxford University Press.
1 Leopold, A. (1987 [1949]) A Sand County almanac, and sketches here and there, New York: Oxford University Press.
2 Johnson, L. E. (1993) A morally deep world: An essay on moral significance and environmental ethics, Cambridge: Cambridge University Press, p. 142.
3 Shelton, J.-A. (2004) “Killing animals that don’t fit in: Moral dimensions of habitat restoration”, Between the Species, 13 (4) [accesat la 30.01.2013].
4 Rolston III, H. (1999) “Respect for life: Counting what Singer finds of no account”, in Jamieson, D. (ed.) Singer and his critics, Oxford: Blackwell, pp. 247-268.
5 Două excepții sunt: Linkola, P. (2009) Can life prevail?: A radical approach to the environmental crisis, London: Integral Tradition; Pianka, E. R. (2008) The vanishing book of life on Earth, Austin: University of Texas at Austin [accesat la 11.01.2022].
6 Varner, G. (1991) “No holism without pluralism”, Environmental Ethics, 13, pp. 175-179.
7 Leopold, A. (1989 [1949]), op. cit., p. 135. Callicott, J. B. (1990) “The case against moral pluralism”, Environmental Ethics, 12, pp. 99-124; (2000) “The land ethic”, în Jamieson, D. (ed.) A companion to environmental philosophy, Oxford: Blackwell, pp. 204-217.