Etica virtuții și etica grijii

Etica virtuții și etica grijii

Etica virtuții și etica grijii sunt două tipuri de etică a caracterului. Etica caracterului este o familie de etici normative. Conform acestor teorii, ar trebui să acționăm așa cum ar acționa o persoană cu un caracter moral bun (de exemplu, bună și onestă). Acest lucru poate fi pus în contrast cu abordarea consecințialistă, conform căreia ar trebui să facem ceea ce va face lumea un loc mai bun, și cu abordarea deontologică, conform căreia respectarea anumitor reguli este ceea ce trebuie făcut. Un deontolog ar putea să abordeze problemele morale întrebându-se: “Ce fel de reguli se aplică?”, un consecințialist ar putea întreba: “Care sunt consecințele acțiunilor pe care le am la dispoziție și care dintre ele va duce la cel mai bun rezultat?”, iar un etician al virtuții ar întreba: “Ce ar face o persoană bună/ onestă/binevoitoare/îngrijitoare în aceste circumstanțe?”.

Etica virtuții

Conceptul de etică a virtuții din filosofia morală susține ideea că atunci când decidem cum să trăim, ar trebui să ne gândim nu la ceea ce ar face lumea mai bună sau ce reguli ar trebui să respectăm, ci mai degrabă ce fel de agenți morali vrem să fim. Etica virtuții se concentrează pe caracterul moral. Ea apără ideea că etica se referă la tipul de persoană care suntem, mai mult decât la ceea ce facem.

Din acest motiv, etica virtuții, spre deosebire de alte perspective din domeniul eticii, nu ne oferă îndrumări cu privire la ceea ce trebuie să facem . Nu ne spune că ar trebui să creștem fericirea din lume, să apărăm egalitatea sau să evităm să ucidem. Mai degrabă, ne spune pur și simplu să dezvoltăm un caracter sănătos și moral. Conform eticii virtuții, atunci când avem un caracter virtuos, vom acționa corect.

Datorită felului în care etica virtuții concepe gândirea etică, este greu de văzut cum se poate susține un punct de vedere specisist în conformitate cu aceasta. Totuși, unii ar putea crede că se poate aborda o perspectivă a eticii virtuții care să fie în concordanță cu specisismul. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să luăm aminte că, în relația noastră cu animale non-umane, suntem deja într-o poziție avantajoasă. Avem mai multă putere decât ele. Această relație de putere ne poate duce la a câștiga din situația în care animalele sunt rănite sau să fim pur și simplu indiferenți la suferința lor, fie că este cauzată de noi, de alții sau ca o consecință a unor întâmplări naturale. Totuși, aceste atitudini, care pot fi descrise pe bună dreptate ca fiind abuzive sau insensibile, cu greu pot fi considerate trăsături ale caracterului virtuos.

Când discutăm despre etică, se poate argumenta că, deoarece majoritatea oamenilor acceptă specisismul, este foarte greu să se adopte un punct de vedere anti-specisist. Totuși, cei care apără o abordare bazată pe etica virtuții pot respinge acest punct de vedere, așa cum au făcut-o Daniel Dombrowski1 și Nathan Nobis,2 deoarece a acționa virtuos este ceva ce ar trebui făcut indiferent dacă contextul este favorabil sau nu față de această acțiune.

Unii eticieni ai virtuții au susținut că a fi virtuos înseamnă a ne împlini potențialul nostru de a deveni agenți morali deplini. Dar nu ne putem împlini acest potențial decât prin a-i lăsa pe alții să-și satisfacă și ei propriile interese, după cum au susținut teoreticieni precum Stephen Clark3 Bernard Rollin,4 Rosalind Hursthouse5 și Martha Nussbaum.6 Din moment ce ființele simțitoare suferă când nu-și pot satisface propriile interese, abordarea eticii virtuții ar presupune respectarea intereselor celorlalți. În plus, din moment ce insensibilitatea nu este considerată virtuoasă, am putea susține, de asemenea, că cea mai virtuoasă acțiune ar fi nu numai de a nu face rău, ci de a face bine și de a încerca să ajutăm animalele ori de câte ori este posibil

Etica grijii

Etica grijii susține că la baza grijilor noastre etice ar trebui să fie răspunsurile noastre emoționale față de ele. Conform acestei idei, se sprijină relația specială generată de îndatoririle morale speciale, ceva ce alți teoreticieni (în mare parte cei care susțin grijile imparțiale în etică) le resping.

S-ar putea crede că din acest motiv, etica grijii poate servi drept bază a perspectivei antropocentriste, care exclude animalele non-umane. Motivul presupus pentru acest lucru ar fi că, din moment ce aveam de obicei relații mai puternice cu oamenii, ar trebui să le dăm intereselor lor prioritate și mai puțină atenție intereselor animalelor non-umane.7 Acest argument a fost respins de cei ce au sprijinit respectarea animalelor non-umane din perspectiva eticii grijii, cum ar fi Josephine Donovan și Carol J. Adams.8 Donovan a susținut că nu putem fi considerați agenți grijulii dacă nu avem grijă de interesele ființelor despre care știm că suferă.9 A fi un agent grijuliu presupune a avea un răspuns la suferință care să denotă grijă. Prin urmare, ar trebui să fim preocupați de interesele tuturor celor care pot simți suferința și plăcerea. Astfel, unii eticieni s-au adresat nu numai îndatoririlor pe care le-am putea avea față de animalele non-umane cu care suntem înrudiți, ci și față de altele cu care nu ne înrudim, cum ar fi animalele sălbatice.10

Dacă avem grijă doar de oamenii cu care avem relații strânse, atunci s-ar putea să ne pese de foarte puțini indivizi. Nu ne-ar păsa de majoritatea umanității din moment ce nu avem vreo relație cu ei. Mulți oameni au o relație mai strânsă cu animale non-umane. Dacă ar fi să facem relațiile baza păsării, atunci ar trebui să acceptăm neglijarea majorității omenirii ca fiind ceva etic, sau ideea că anumite animale non-umane merită mai multă considerație decât mulți oameni. O alternativă este, desigur, să respingem relevanța relației față de considerația morală, deși ar însemna să respingem o parte din ceea ce susțin filosofii susținători ai etici grijii.


Lecturi suplimentare

Aaltola, E. (2018) Varieties of empathy: Moral psychology and animal ethics, Lanham: Rowman & Littlefield.

Abbate, C. (2014) “Virtues and animals: A minimally decent ethic for practical living in a non-ideal world”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 27, pp. 909-929.

Adams, C. J. & Donovan, J. (eds.) (1999) Animals & women: Feminist theoretical explorations, Durham: Duke University Press.

Adams, R. M. (2006) A theory of virtue, New York: Oxford University Press.

Alvaro, C. (2017) “Ethical veganism, virtue, and greatness of the soul”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 30, pp. 765-781.

Animal Ethics (2020) Introduction to wild animal suffering: A guide to the issues, Oakland: Animal Ethics [accesat la 26.07.2021].

Annas, J. (1993) The morality of happiness, New York: Oxford University Press.

Annas, J. (2011) Intelligent virtue, New York: Oxford University Press.

Anscombe, G. E. M. (1958) “Modern moral philosophy”, Philosophy, 33, pp. 1-19.

Crisp, R. (ed.) (1996) How should one live?, Oxford: Clarendon Press.

Crisp, R. & Slote, M. (eds.) (1997) Virtue ethics, Oxford: Oxford University Press.

Dent, N. J. H. (1984) The moral psychology of the virtues, Cambridge: Cambridge University Press.

Donovan, J. & Adams, C. J. (eds.) (2000) Beyond animal rights: A feminist caring ethic for the treatment of animals, London: Continuum.

Gardiner, S. (ed.) (2005) Virtue ethics, old and new, Ithaca: Cornell University Press.

Held, V. (2006) The ethics of care: Personal, political, and global, Oxford: Oxford University Press.

Hudson, S. (1986) Human character and morality, Boston: Routledge & Kegan Paul.

Kuhse, H. (1997) Caring: Nurses, women and ethics, Oxford: Blackwell.

Knutsson, S. & Munthe, C. (2017) “A virtue of precaution regarding the moral status of animals with uncertain sentience”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 30, pp. 213-224.

MacIntyre, A. (1985) After virtue, 2nd ed., London: Duckworth.

MacIntyre, A. (1999) Dependent rational animals, Chicago: Open Court.

Panagiotarakou, E. (2016) “Who loves mosquitoes? Care ethics, theory of obligation and endangered species”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 29, pp. 1057-1070.

Pettigrove, G. (2011) “Is virtue ethics self-effacing?”, Journal of Ethics, 15, pp. 191-207.

Puka, B. (1991) “Interpretive experiments: Probing the care-justice debate in moral development”, Human Development, 34, pp. 61-80.

Raak, G. A. van (2020) The human, the cat, and the burning house: The moral status of animals in virtue ethics, teza de masterat, Utrecht: Utrecht University.

Rollin, B. E. (2017) A new basis for animal ethics: Telos and common sense, Columbia: University of Missouri Press.

Rowlands, M. (2009 [1998]) Animal rights: Moral theory and practice, Basingstoke: Palgrave Macmillan.

Sandler, R. (2007) Character and environment: A virtue-oriented approach to environmental ethics, New York: Columbia University Press.

Slote, M. (2001) Morals from motives, Oxford: Oxford University Press.

Sparrow, R. (2021) Virtue and vice in our relationships with robots: Is there an asymmetry and how might it be explained?. International Journal of Social Robotics, 13, pp. 23-29.

Statman, D. (ed.) (1997) Virtue ethics: A critical reader, Edinburgh: Edinburgh University Press.

Swanton, C. (2003) Virtue ethics: A pluralistic view, Oxford: Oxford University Press.

Westerlaken, M. (2020) “What is the opposite of speciesism? On relational care ethics and illustrating multi-species-isms”, International Journal of Sociology & Social Policy, 41, pp. 522-540.

Williams, B. (1985) Ethics and the limits of philosophy, Cambridge: Harvard University Press.


Note

1 Aristotle (1998 [ca. 330 BC]) Etica Nicomahică, București: Iri.

2 Hursthouse, R. (2001) On virtue ethics, Oxford: Oxford University Press.

3 Ibid.

4 Hursthouse, R. & Pettigrove, G. (2016 [2003]) “Virtue ethics”, Zalta, E. N. (ed.) The Stanford encyclopedia of philosophy, Winter 2018 ed., Dec 8 [accesat la 26.01.2021]

5 Hursthouse, R. (2000) Ethics, humans, and other animals: An introduction with readings, New York: Routledge.

6 Hursthouse, R. (2011) “Virtue ethics and the treatment of animals”, in Beauchamp, T. L. & Frey, R. G. (eds.) The Oxford handbook of animal ethics, New York: Oxford University Press, pp. 119-143.

7 Dombrowski, D. A. (1984) The philosophy of vegetarianism, Amherst: University of Massachusetts Press.

8 Nobis, N. (2002) “Vegetarianism and virtue: Does consequentialism demand too little?”, Social Theory and Practice, 28, pp. 135-156.

9 Clark, S. R. L. (1984 [1977]) The moral status of animals, 2nd ed., Oxford: Clarendon Press. Rollin, B. (2006 [1981]) Animal rights & human morality, 3rd ed., New York: Prometheus. Hursthouse, R. (2000) Ethics, humans, and other animals: An introduction with readings, New York: Routledge. Gilligan, C. (1982) In a different voice: Psychological theory and women’s development, Cambridge Harvard University Press. See also Nussbaum, M. C. (2006) Frontiers of justice: Disability, nationality, species membership, Cambridge: Harvard University Press.

10 Sander-Staudt, M. (2011) “Care ethics”, Internet encyclopedia of philosophy [accesat la 02.01.2021]. Noddings, N. (1984) Caring: A feminine approach to ethics and moral education, Berkeley: University of California Press.

11 Donovan, J. (2006) “Feminism and the treatment of animals: From care to dialogue”, Signs, 31, pp. 305-329.

12 Clement, G. (2003) “The ethic of care and the problem of wild animals”, Between the Species, 13 (3) [accesat la 06.01.2013].

13 Tronto, J. C. (2005) “An ethic of care”, Cudd, A. E. & Andreasan, R. O. (eds.) Feminist theory: A philosophical anthology, Oxford: Blackwell, pp. 251-263.