A lua drept adevăr ceea ce trebuie demonstrat în prealabil

De multe ori se susține că pentru a merita respectul altor oameni, trebuie să fii un membru al speciei umane.¹ În alte cazuri, sunt invocate motive religioase sau metafizice pentru a motiva de ce numai oamenii ar trebui să fie respectați, în timp ce animalele non-umane sunt desconsiderate. Potrivit acestor puncte de vedere, oamenii au o calitate specială sau circumstanțe care îi face mai merituoși. De exemplu, unele astfel de aserțiuni susțin că oamenii au o valoare intrinsecă mai mare decât cea a oricărei alte ființe, un statut superior, sau că sunt specia aleasă de către Dumnezeu.²

Argumentele de acest tip, care încearcă să justifice lipsa de respect pentru animale, au forma următoare:

(1) Numai oamenii îndeplinesc o anumită condiție (o să o denumim X).

(2) Numai cei care îndeplinesc condiția X ar trebui să fie respectați.

(3) Numai ființele umane ar trebui să fie respectate.

Astfel de argumente se bazează pe o eroare de logică. În teoria argumentării, aceasta eroare se numește un argument circular sau “petitio principii”.³ Următoarea secțiune are două explicații ale acestor argumente ce iau drept adevăr ceea ce trebuie în prealabil demonstrat. Prima este mai simplă. A doua este mai detaliată, mai tehnică, și explică în ce constă raționamentul moral.

A presupune ceea ce vrei să demonstrezi

Să începem cu explicația simplă. Luați în considerare acest lucru: a spune că oamenii au o valoare mai mare sau un statut mai înalt nu este același lucru cu a spune că au, de exemplu, o anumită anatomie, anumite capacități cognitive, abilitatea de a alerga, sau orice altceva. Diferența este că lucruri cum ar fi structuri, capacități și abilități pot fi verificate. Nu există niciun atribut, capacitate, sau orice altceva care să poată fi verificat și care să poată fi identificat cu „statutul” sau „valoarea intrinsecă.” În mod similar, condițiile date de către argumentele religioase pentru ca noi să respectăm pe cineva (în calitate de membru al unei specii alese) nu pot fi confirmate.

Nu se poate verifica dacă numai oamenii au suflete nemuritoare, sau dacă numai oamenii au valoare intrinsecă. Nu se poate verifica dacă cineva are așa ceva. De fapt, nu există nicio modalitate de a ști dacă aceste condiții exista în lumea reală. Cu alte cuvinte, nu putem ști dacă există „statut”, „valoare intrinsecă” sau dacă există într-adevăr specii alese de către zei. Asta desigur, fără să abordăm întrebarea dacă Dumnezeu există sau nu. Desigur, nu putem dovedi nici că statutul sau valoarea intrinsecă nu există. Însă cei care pretind că un astfel de lucru există sunt cei care trebuie să își demonstreze afirmațiile pentru a-și valida raționamentul, și am văzut că acest lucru nu poate fi făcut.

Deoarece nu există dovezi care să susțină existența condițiilor bazate pe statut și valoare intrinsecă, a spune că numai oamenii le pot satisface nu poate fi considerată o poziție rezonabilă. Din același motiv, pare ciudat să afirmăm că ar trebui să respectăm indivizi care îndeplinesc aceste (presupuse) condiții, pentru că ar însemna să discriminăm împotriva altora, pe baza unui lucru arbitrar. Pentru ca o poziție în orice fel de etică să fie validă, trebuie să existe un argument care să o justifice. Când argumentele prezentate pentru a susține o poziție nu oferă o justificare validă, ele sunt arbitrare și nu sunt argumente pe care ar trebui să le luăm în considerare.

Punctele de vedere pe care tocmai le-am văzut sunt exemple în care se ia drept adevăr ceea ce trebuie în prealabil demonstrat. Acestea iau drept adevăr ceea ce trebuie în prealabil demonstrat pentru că se bazează pe argumente care fac apel la circumstanțe ce nu pot fi testate și care sunt luate drept certitudini; a presupune sau a afirma că ceva este o certitudine sau este „evident” nu este deloc același lucru cu a dovedi că aceasta este realitatea.

Să punem problema în alt fel: nu putem fi convinși de ceva printr-un apel la o premisă pe care nu o putem accepta.

Raționamentul moral și luarea drept adevăr a ceea ce trebuie în prealabil demonstrat

Putem aborda problema într-un mod mai tehnic și mai detaliat, care ilustrează ce constituie un raționament moral. Un raționament este o secvență logică alcătuită din premise și o concluzie care rezultă din premise. Premisele pot fi declarații despre fapte, iar premisele bazate pe fapte pot fi adevărate sau false. În raționamentele morale, premisele pot fi, de asemenea, principii sau prescripții, cum ar fi „să promovăm egalitatea”, „să nu ucidem pe nimeni fără un motiv bun”, sau „să răspândim fericire, nu suferință”.

Un exemplu de raționament moral este:

(1) Nu ar trebui să ucizi ființe simțitoare pentru propria ta plăcere.

(2) Vacile sunt ființe simțitoare.

(3) Nu ar trebui să ucizi vaci pentru propria ta plăcere.

În acest raționament, premisele (1) și (2) ne conduc la (3). Premisa (1) este o prescripție, (2) este o descriere a unui fapt, iar (3) este o prescripție care rezultă din combinarea premiselor (1) și (2).

Există trei modalități principale în care un astfel de raționament ar putea eșua. Un raționament eșuează în cazul în care nu se poate deduce concluzia din premise. Am putea respinge concluzia unui raționament dacă premisele pe care se bazează concluzia nu sunt adevărate. Sau concluzia ar putea rezulta în mod logic din premise, dar dacă ne îndoim de premise, avem motive justificate să ne îndoim de concluzie. De exemplu:

(1) Ar trebui să îi respectăm italieni mai mult decât pe greci.

(2) Atenienii sunt greci.

(3) Ar trebui să îi respectăm pe italieni mai mult decât pe atenieni.

Acest raționament funcționează la nivel logic și poate fi descris ca valid în mod formal, dar concluzia este controversată, deoarece prima premisă este nejustificată.

Acum putem vedea ce se întâmplă cu argumentele în favoarea specisismului, cum ar fi cele pe care le-am văzut mai sus. Iată un exemplu:

(1) Numai oamenii au valoare intrinsecă. [Dar această condiție nu poate fi verificată în niciun fel].

(2) Numai cei care au valoare intrinsecă ar trebui să fie respectați. [Această afirmație este foarte controversată și nu are o explicație clară].

(3) Numai ființele umane ar trebui să fie respectate.

Concluzia, în (3), rezultă din premisele (1) și (2). Cu alte cuvinte, raționamentul este valid, dar concluzia este trivială, deoarece afirmă același lucru care este precizat în premise. În teoria argumentării, „trivialitate” înseamnă că toate informațiile conținute în premise sunt deja incluse în concluzie (în acest caz, premisa 3). Să punem problema în alt fel: în încercarea de a dovedi ceva, deja presupui ceea ce vrei să dovedești. Prin urmare, asta nu dovedește nimic. Deoarece nu se explică ce este „valoarea intrinsecă”, dar se susține că numai oamenii o au și că ar trebui să fie baza pentru respect, raționamentul afirmă, în esență, că numai oamenii ar trebui să fie respectați, pentru că numai oamenii au un anumit tip de „umanitate”. De aici putem înțelege de ce raționamentele în care se ia drept adevăr ceea ce trebuie în prealabil demonstrat sunt adesea numite argumente circulare. Dacă folosim alt nume pentru „umanitate”, asta nu schimbă caracterul arbitrar al raționamentului.

Așadar problema cu acest raționament nu este doar faptul că nu este clar că numai ființele umane satisfac o anumită condiție, sau măcar că o astfel de condiție este adevărată. Caracterul arbitrar în a considera drept certitudine faptul că numai oamenii îndeplinesc aceste condiții este problematic, deoarece ceea ce se încearcă demonstrat este că trebuie să respectăm numai oamenii. Raționamentul afirmă că trebuie să respectăm doar oamenii, deoarece numai ei au o anumită calitate abstractă, neobservabilă, care ne cere să respectăm pe cineva. Acest lucru este eronat nu numai pentru că nu există niciun motiv să credem că există o astfel de calitate, dar și pentru că presupune din start că ar trebui să respectăm doar oamenii și niciun alt animal.

Deci, pe scurt, nici premisa (1), nici premisa (2) nu este acceptabilă. Avem aici un caz în care se ia drept adevăr ceea ce trebuie în prealabil demonstrat. Argumentul nu este convingător, și, prin urmare, nu este o apărare acceptabilă pentru o lipsă de considerație pentru animalele non-umane.

---

Lecturi suplimentare

Cohen, M. R.; Nagel, E. & Corcoran, J. (1993) An introduction to logic, Indianapolis: Hackett.

Cushing, S. (2003) “Against ‘humanism’: Speciesism, personhood and preference”, Journal of Social Philosophy, 34, pp. 556-571.

Hansen, H. V. & Pinto, R. C. (eds.) (1995) Fallacies: Classical and contemporary readings, University Park: Pennsylvania State University Press.

Horta, O. (2010) “What is speciesism?”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 23, pp. 243-266 [accesat la 05.01.2014].

Hsiao, T. (2015) “In defense of eating meat”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 28, pp. 277-291.

Hsiao, T. (2017) “Industrial farming is not cruel to animals”, Journal of Agricultural and Environmental Ethics, 30, pp. 37-54.

Hurley, P. J. (2000) A concise introduction to logic, Belmont: Wadsworth.

Kahane, H. & Cavender, N. (2005) Logic and contemporary rhetoric: The use of reason in everyday life, Belmont: Cengage Learning.

Lunsford, A. & Ruszkiewicz, J. (1998) Everything’s an argument, Boston: Bedford.

Ryder, R. D. (1989) Animal revolution: Changing attitudes towards speciesism, Oxford: Blackwell.

Singer, P. (2004) “Ethics beyond species and beyond instincts: A response to Richard Posner”, in Sunstein, C. & Nussbaum, M. (eds.) Animal rights: Current debates and new directions, New York: Oxford University Press, pp. 78-92.

Waldau, P. (2002) The specter of speciesism: Buddhist and Christian views of animals, New York: Oxford University Press.

Waldau, P. (2006) A communion of subjects: Animals in religion, science, and ethics, New York: Columbia University Press.

---

Note